Saptamina asta am inceput-o foarte suparat. Luni nu stiu cum s-a intimplat dar mi-am pierdut lantisorul pe care il port la git de peste 20 de ani. Era un lantisor de aur, modest, pe care aveam o cruciulita si un pandantiv cu gemeni (zodia mea). Lantisorul si cruciulita erau de la bunica mea, Dumnezeu s-o ierte, iar pandantivul de la nasii mei, de cind am fost botezat.
Nu imi imaginez nici pina acum cum l-am pierdut – 20 de ani nu l-am pierdut, am fost si pe munte, si la sala, am si alergat dupa metrouri, autobuze, urcat scarile gifiind si deodata l-am pierdut luni la servici.
La miezul zilei punindu-mi mina la ceafa, pus in fata unor treburi incurcate la munca, mi-am dat seama ca nu il am, dar nu am apucat sa il caut pentru ca a sunat telefonul si apoi am reintrat in vria zilei de lucru. Seara cind m-am dus la toaleta, mi-a cazut pandantivul cu gemeni pe jos si pe el l-am recuperat, insa lantisorul si cruciulita au ramas pierdute.
Am fost suparat de parca as fi pierdut din nou o fiinta draga. M-am gindit in diverse feluri, intrebindu-ma daca e un semn, gasind vina celui care m-a sunat la prinz la telefon cind vroiam sa caut lantisorul (vezi postul anterior despre asumarea raspunderii de adult) etc. In cele din urma am ajuns la concluzia ca probabil totusi eu sunt de vina, poate l-am agatat cu fularul de exemplu, si ca asa a fost sa fie.
De ce ne atasam atita de obiectele de suflet, de obiectele cu valoare sentimentala? De multe ori ele sunt marturia unor amintiri placute, si sunt momente in viata cind amintirile sunt singura certitudine a fericirii. Simtim parca faptul ca tinind aproape, in mina, la purtator, acele obiecte care au apartinut stramosilor, radacinilor, pe care le-au atins si le-au folosit, reusesti cumva sa mentii o minima legatura cu acestia si cu trecutul fericit alaturi de ei. Efectul e cu atit mai multiplicat cu cit de exemplu poate bunica de la care ai un anumit obiect, la randul ei il avea de la bunica ei. Intr-un fel, o astfel de amuleta cu valoare sentimentala iti da si un sentiment de apartenenta, de mindrie care iti patrunde in suflet, de legatura cu strabunii si semintia ta. Nu le pastram din egoism, ci pentru a transmite mai departe ceva, poate copiilor nostri.
O poveste frumoasa despre lucrurile de suflet de prin viata oamenilor, gasiti aici. Cit despre lantisorul meu cu cruciulita, probabil a rotunjit bugetul de austeritate al femeii de serviciu care l-a gasit pe undeva prin birou.
