Comparatia reprezinta cauza pentru cele mai multe rele de pe lume. Depresia vine dintr-o comparatie: ce am fost eu si ce am ajuns, ce sunt eu fata de altii din jurul meu, ce puteam sa fac si ce pot acum etc. Comparatia ne face sa ii urim pe cei care au reusit mai bine decit noi, au mai multe posesiuni decit noi (in ce sens vreti voi sa intelegeti posesiuni), pe cei care sunt mai inteligenti sau mai populari ca noi. Dorinta de comparatie ne face sa ne inselam partenerii, teama de comparatia performantelor in pat ii face pe barbati sa fie mereu stresati si nesiguri in fata femeilor si in ultima instanta dominati de femei.
Comparatia e o sursa incredibila de disconfort, pentru ca ne face ca mereu sa nu fim linistiti si multumiti pentru ca ne dorim ceva ce nu avem, sa vrem mai mare, mai mult, mai puternic, mai frumos. Intr-un fel, societatea comunista cu nivelarea ei atotcuprinzatoare, in care cu exceptia esalonului politic de partid, toti erau egali, neputind aspira la ceva cu mult mai diferit decit al altora (acelasi gen de apartament, acelasi gen de masina, aceleasi vacante la Eforie), crea un anumit grad de confort pentru ca nu mai exista mobilul de a alerga dupa mai mare, mai mult, mai puternic, mai frumos. Totusi, au aparut doua probleme pentru regimul comunist. Una a fost aceea ca acest confort la nivel psihic venit dintr-o existenta fara cursa pentru cistigarea comparatiilor era din pacate anulat de lipsa confortului la nivelul bazal al piramidei lui Measlow, prin lipsa hranei, lipsa caldurii in apartamente, lipsa programului de la TV, intreruperile de curent electric etc. A doua problema, a fost, culmea ironiei, tot comparatia: imi amintesc distinct cum, copil fiind, pionier, m-am trezit gindindu-ma ca eu sunt mai destept decit ceilalti copii si ca nu mi se pare corect sa ca ajungem toti in acelasi gen de job, cu acelasi salariu, in acelasi tip de apartament etc. Si atunci, o astfel de aspiratie umana de diferentiere care apare in unii indivizi, multiplicata, face posibila tranzitia si sustinerea unui alt sistem, cel capitalist, unde comparatia e componenta elementara.
In capitalism, comparatia e motorul progresului. Clientii compara produsele diferitelor firme, generind competitia intre acestea si implicit cursa pentru a produce mai bun, mai mult, mai mare, mai puternic, mai frumos. Competitia intre firme inseamna insa si profitabilitate, si de aici competitia intre angajati, intre manageri, corporativizarea intregii existente, o existenta pe repede-inainte, renuntarea la placerile marunte ale vietii. De aici pina la depresii nu e decit un pas.
Problema e: unde ne oprim? Intre o existenta fara comparatii, probabil imposibila, dar confortabila psihic, si o existenta sub dictatura comparatiei, apasatoare psihic, si generatoare de diverse atitea alte lucruri rele, cum gasim echilibrul cel bun? Si mai putem oare sa il gasim?
[...] Iar modelul in care suntem crescuti de a fugi dupa fericire, ne face sa botezam ca fiind nefericire, tot ceea ce este in afara bobitelor de fericire, adica mai toata zona cenusie a vietii autentice, intre alb si negru, cu stress, cu nenorociri, cu “esecuri si succesuri” , ezitari si lipsuri – dar o zona, vai, atit de vie si reala! Nefericirea este dupa mine un termen total subiectiv, care porneste mai ales din subiectivitatea noastra de a ne considera nefericiti in special din perspectiva aplicarii unor comparatii intre ce suntem si ce am vrea sa fim, chestiune despre care am mai scris. [...]
De: In cautarea fericirii « Blogul lui Frank pe mai 18, 2009
la 11:51 pm