Am fost azi la un hypermarket international. Retailerii astia internationali ori se tot straduiesc sa lanseze produse noi ca sa relanseze vinzarile in fata crizei economice, ori au facut petrecere de Revelion in hypermarket si nu au apucat sa aranjeze urmarile dezmatului….

Produse noi la hypermarket

Anul asta am petrecut sarbatorile in Bucuresti, acasa, cu familia. A fost mai placut decit in alti ani cind plecam din Bucuresti, linistit, leneveala, caldut, placut, ce sa mai. Au trecut repede zilele de sarbatoare, ne gindeam sa facem si Craciunul si revelionul pe calendarul vechi, ca sa ne mai bucuram putin de bradul frumos pe care l-am impodobit.

A fost si Sfintul Stefan, ziua mea de nume. Am fost la slujba la biserica, si pentru prima data dupa multa vreme m-am simtit fericit, impacat si implinit. Si pentru ca tot e la moda chestia cu planurile pentru anul nou, am zis sa imi stabiliesc si eu niste planuri de viitor, ca niste dorinte pentru noul an (multe sunt inter-relationate):

1. Sa devin tatic
2. Sa petrec mai mult timp cu familia si in special cu frumoasa mea sotie
3. Sa incerc sa imi fac mai mult timp liber
4. Sa fiu mai organizat, sa nu mai fiu sclavul muncii de birou
5. Sa reusesc sa imi asigur niste surse aditionale de venituri
6. Sa scriu in fiecare zi ceva pe blog
7. Sa slabesc 10 km kg
8. Sa fac miscare cel putin de 3 ori pe zi saptamina
9. Sa citesc mai mult, macar o carte pe saptamina
10. Sa calatoresc mai mult in destinatii frumoase.

Cam atit, sa vedem de cite ma pot tine, avind in vedere si cit de greu este sa iti impui un nou obicei.
Vom vedea, va doresc un An frumos si mai relaxat si voua, si sunt curios ce planuri isi face fiecare pentru anul care vine.

Prima data am votat un presedinte in 1996. Am ales Emil Constantinescu pentru ca era un rau mai mic decit Ion Iliescu. Apoi, in 2000, am ales Ion Iliescu pentru ca era un rau mai mic decit Vadim Tudor. In 2004, am ales Basescu pentru ca era un rau mai mic decit Nastase. Acum, in 2009, recunosc ca am votat Geoana (ma rog, in primul tur Antonescu), desi am o ura personala importiva PSD-ului, datorita unui episod pe care o sa il povestesc cindva, pentru ca l-am considerat un rau mai mic decit Basescu, si constient ca daca alesul meu iese presedinte, sunt sanse mari ca in 2014 sa il aleg pe rivalul sau pentru ca va fi un rau mai mic. In fapt, am votat acum in 2009 intre reprezentantul fostului partid comunist si reprezentantul fostei securitati. Tusea si junghiul, ce sa mai, sau cum a spus John Kenneth Galbraith “Politica nu este arta posibilului. Ea constă în a alege între dezastruos şi insuportabil”. Alternanta la putere este buna.

Alternanta la putere este buna, o spun din nou. Cu toata pleiada de politiceni mai mult sau mai putin incapabili si tot mai dezinteresati de interesul tarii in favoarea celor personal si familial, penalizarea prin vot negativ la mandatul urmator poate avea pe termen mai lung efectul ca ii invata pe politiceni cu frica de vot, care sa ii faca sa miste si ceva bun: “uite, daca nu ma preocup de popor deloc, o sa pierd alegerile la votul urmator, hai sa incerc sa pun si eu putin osul la treaba”. Alegerea lui Constantinescu in 1996 ne-a dat putin aer curat fata de omniprezentul Iliescu; alegerea lui Iliescu in 2000 ne-a salvat de posibilul accident Vadim Tudor; alegerea lui Basescu in 2004 le-a dat peste bot PeSeDeilor care devenisera atit de aroganti incit sa considere ca tara este a lor, si n-o sa le-o mai ia nimeni vreodata; acum cred ca securistul si dictatorul Basescu ar fi avut nevoie de o corectie, pe care ne primind-o, se va simti legitimizat sa continue mai departe in excesele sale de Zeus autosuficient, creator continuu de haos si dezordine, constructor doar de intrigi si de fum.

Geoana ar fi avut si alte plusuri, unele vazute chiar de niste sustinatori celebri ai lui Basescu. Parteneriatul cu Antonescu si Johanis ar fi creat poate premisele pentru o guvernare multi-partita in care poate partile s-ar mai fi pazit putin una pe alta de furtisaguri, si poate nu ar fi monopolizat intreaga tara intr-o singura culoare de la un capat la altul. Asa, Basescu cel legitimizat se va simti intreptatit sa manevreze toate lucrurile pe orice cale pentru a obtine un parlament majoritar portocaliu, cu un partid prezidential atotputernic astfel incit presedintele jucator sa devina un lider maximo care sa conduca toate cele intr-o tara in care pina si femeile de serviciu din primariile satesti vor fi inregimentate portocaliu.

E adevarat ca intr-o mare Geoana a pierdut pe mina lui datorita episodului intilnirii cu Vintu de miercuri seara. Cind singura teza majora a contracandidatului tau este ca tu esti omul lui Vintu, sa te duci in ultima saptamina inainte de alegeri, cu o seara inainte de marea dezbatere, in vizita nocturna la relaxare la Vintu, care e totusi un personaj controversat, iti confirma definitiv porecla de prostanac, mai ales cind toata lumea a vazut un Geoana cu musca pe caciula, care s-a fisticit si a dat din colt in colt, in loc sa raspunda ceva de genul: “Da, Domnule Basescu, am fost sa iau niste dosare despre afacerile pe care le-ati facut Dvs. cu Vintu dupa alegerile din 2004″. Cred ca lucru asta a putut misca 50.000-100.000 voturi cel putin, creiind premisele cit mai clare pentru victoria, usor cosmetizata de fraudare sau nu, a lui Basescu. Ca oamenii politici au in orice tara, si la noi mai mult decit oriunde probabil, legaturi mai mult sau mai putin oculte cu diversi oameni de afaceri mai mult sau mai putin controversati, nu am nici un fel de indoiala si nu mi se pare deloc o chestie extraordinara. Domnul Vintu a spus de altfel clar ca a avut intilniri cu Basescu inainte si dupa alegerile din 2004. In fapt, inclin sa cred ca in miercurea dinaintea turului doi, domnul Vintu, care dupa multe surse este foarte bolnav, are un cancer destul de avansat, si-a cumparat de la Basescu linistea necesara pentru a lupta cu boala livrindu-i-l pe prostanacul Geoana pe tava lui Basescu si evitind poate astfel sa ajunga precum rapostatul Ovidiu Musetescu care a ajuns de la parchete si DNA direct inspre spital si apoi la cimitir.

Asta e, ce sa zic, noi sa fim sanatosi, aici in tara asta sau peste hotare, sa ne vedem cu bine in februarie la alegerile anticipate pentru Parlament.

Nu am mai scris de multa vreme pe acest blog. La birou, stress-ul si sarcinile sunt din ce in ce mai mari, deci ajung acasa tirziu si frint de oboseala, deci nu prea mai am nici energie sa postez si prefer sa petrec putinul timp liber impreuna cu cei dragi, sper ca nu o sa supere nimeni pe mine ca recunosc asta.

Incerc sa imi fac timp sa urmaresc campania electorala, pentru ca inca imi pasa de tara asta, si inca mai sper undeva intr-un coltisor ca se mai poate indrepta corabia Romania intr-o directie alta decit furtuna devastatoare. De ce mi-a fost teama, nu am scapat, o campanie electorala foarte isterica si nebuneasca, dar ultimele zile ajung la un nivel kafkian cu totul.

Am avut o speranta in urma dezbaterii de simbata Antonescu-Basescu. Dincolo de chestiunea de organizare, in care Basescu in mod dominator a incercat sa impuna regulile, ignorind faptul ca este egal tuturor celorlalti candidati, am intrezarit o sansa in prestatia lui Antonescu. Prezent in discutie, alert, de bun simt, a prezentat o alternativa de presedinte diferita de cea a marelui Zeus Basescu, autor al haosului continuu din ultimii 5 ani. Mi-am spus: poate ar fi bine sa avem un presedinte precum Antonescu. Daca iese Basescu sau Geoana, stim ce urmeaza: 5 ani de pictare multicolora (fie portocalie, fie rosie) a tuturor administratiilor de stat, ministere, prefecturi, regii autonome etc, de la sefi si pina la nivelul femeilor de serviciu si a soferilor, toti schimbati cu oamenii PDL-ului sau ai PSD-ului, si intr-un caz si altul, al partidului care se doreste unic (fie cu unul sau trei trandafiri), si care fura tot ceea ce se poate fura. Parca totusi pe perioada guvernului Tariceanu, nu am avut aceasta coloratura monocroma (sigur, unii pot zice ca este doar pentru ca PNL-ul nu a avut suficienti oameni pentru a popula toate structurile). Poate un presedinte de la partidul al treilea, partidul relativ outsider luptei celor doua partide-stat, ar pune putin echilibru si ar pune putin lucrurile la punct, ar crea o contrapondere, cu conditia sa fie un presedinte mediator, asa cum pledeaza Antonescu.

Show-ul de saptamina asta cu marea dezbatere m-a mihnit insa cu totul. Campania electorala are nevoie de dezbatere, am urmarit pina acum doar monologuri plicticoase, sa nu uitam ca Traian Basescu a cistigat alegerile in 2004 si drept urmare a prestatiei sale in dezbaterile cu ceilalti candidati si cu Nastase in turul 2. Si deodata, candidatii dornici pina acum de orice baie de public si multime, incep sa joace pe cucoanele pretioase, prin intermediul “staff-urilor de campanie” si sa isi negocieze participarea la show-ul dezbaterii, cu diverse conditii, ca sa fie formula in 2, in 3, in 5, in 7 sau in 12, sa fie unul sau trei moderatori, la TVR sau la Parlament etc, de parca ar uita de respectul pentru alegatori si de faptul ca atunci cind candidezi, trebuie sa iti asumi aparitiile in fata “actionariatului” tau. Radu Georgescu face o analogie interesanta intre o tara si o companie. Daca vrei sa devii Presedinte al Consiliului de Administratie a unei firme, trebuie sa de prezinti in fata actionarilor, sa incerci sa ii convingi, nu te poti baza doar pe bisericuta ta de sustinatori si pe planurile de fraudare a votarii.

Si mai interesanta e razgindirea de ultim moment, care a dus la anularea dezbaterii. Deci, s-a batut palma pe o anumite formula, in 5, cu anumiti moderatori, la locatia acceptata de toti, si deodata, din diverse motive, instrumentat de slugarnicia lui Alexandru Sassu in fata guzganului rozaliu sau din alt motiv, TVR propune o formula cu 7 candidati. Si atunci, 4 candidati din cei 5 isi iau jucariile si pleaca acasa. Indiferenti de faptul ca noi asteptam dezbaterea, ca eram curiosi sa vedem ce opinii au la setul de intrebari care ne rod (niste intrebari foarte bune avansate aici de ZF, legate de criza economica si nu numai), sau ca e o oportunitate de a convinge votanti in favoarea lor, si poate astfel sa scuteasca cheltuiala cu turul doi de scrutin, ei arata ca nu le pasa efectiv de alegatori, ca nu dau doi bani pe noi, pe “actionarii” la compania pe care doresc sa o conduca si gestioneze pe 5 ani de zile. E o lipsa de respect fara seaman, care pune capac intregii caricaturi de viata politica din ultimii doua zeci de ani. Mai mult, arata dispozitia si capacitatea candidatilor de a infrunta situatii neprevazute. In viata mereu apar situatii neprevazute, toti ne confruntam cu ele. Ne cheama seful la o sedinta unde ne intilnim neasteptat cu “dusmanul” nostru corporatist numarul unu, colegul din organizatie cu care nu ne intelegem deloc, si care prezinta ceva cu care nu suntem de acord in fata board-ului. Ce facem, ne luam jucariile si plecam? Oricare din acesti candidati, daca ajunge presedinte, si se intilneste la o reuniune internationala, in mod neasteptat, cu presedintele Ukrainei, care isi prezinta niste postere cu canalul Bistroe, sau cu Vladimir Voronin care acuza Romania de imixtiune in politica Moldovei – ce ar face? Si-ar lua staff-ul si jucarile si ar pleca la aeroport imediat? Da, nu sunt 5 ci sunt 7 candidati, asta e, ma regrupez si ma prezint cit pot eu mai bine.

Intre timp, am vazut liga mica – o confruntare decenta intre niste oameni care, vorba ceea, “nu stiu ce ii mina pe ei in lupta” dar totusi s-au straduit, sigur, si in goana dupa publicitate, sa apara in fata alegatorilor si sa spuna ceva interesant, dupa posibilitatile lor. O revelatie pentru mine a fost Remus Cernea – tuns, frezat si imbracat la costum, pus intr-unul din partidele politice majore, poate face o cariera politica frumoasa, intrucit are baze si idei bune.

Saptamina trecuta, leul se aprecia semnificativ, de la 4.27 pina la sub 4.20, in decuplare de restul economiilor din pietele emergente ale Europei Centrale si de Est si de asemenea in ciuda datelor proaste din economia SUA. Diversi dealeri au speculat pe marginea ideii ca BNR a intervenit in piata, iar motivul ar fi fost obtinerea unui curs cit mai mic pentru data de 1 Octombrie, care este data de referinta pentru stabilirea cursului ce va fi utilizat pentru plata accizelor pe parcursul anului viitor.
De luni, a inceput circul politic initiat de Basescu & Co si continuat de ceilalti, care a explodat ieri cu demisia ministrilor PSD, ceea ce a antrenat o depreciere a leului in care s-a pierdut ce s-a cistigat saptamina trecuta, si mai mult decit atit, ajungindu-se la un curs BNR anuntat astazi de 4.2782 RON pt 1 EUR, maximul ultimelor 6 luni
Mai mult, si dobinzile pe piata la lei s-au inflamat, crescind cu aproximativ 2 % p.a. fata de saptamina precedenta. Dar cui ii mai pasa de aceste evolutii nefavorabile si de efectele asupra activitatii economice? Intre timp in farmacii nu mai gasesti medicamente obisnuite precum Modafen sau Sinupret. Ma duce gindul la personajele alea de desen animat care se bat pentru o perna, care sa o ia, pina cind o rup cu fulgi cu tot si o distrug, nemaiavind ce sa isi imparta…

Graficul de mai jos cred ca e relevant. Atasez si comentariile analistilor unei banci straine…

VISTA_FOREX-ron011009

O idee buna de aplicat la semafor in Bucuresti

Aseara am fost la Balet, la Lacul Lebedelor, spectacol in cadrul Festivalului Enescu. Desi in general nu sunt mare fan al baletului (spre deosebire de muzica simfonica, care chiar imi place) si credeam ca o sa ma plictisesc de moarte, precum cocosul din bancul ala care zicea, vorba ceea: “aahh, ce plictiseala…” in fapt am constatat cu surprindere ca nu m-am plictisit deloc, si ca in fapt mi-a placut mai mult decit ma asteptam.

Nu am de gind sa scriu o cronica de spectacol, departe de mine gindul de a transforma blogul in asa ceva, dar vreau sa surprind citeva constatari ca lectii de viata profesionala pe care le-am desprins, surprinzator, din acest spectacol de balet, si pe care ar fi bine sa la constientizeze oricine, si mai cu seama populatia Romanicii in marea ei vastitate. Stiu ca s-ar putea ca un spectacol de balet sa nu fie pe target-ul majoritatii populatiei, dar am fost surprins ca pina si din arta poti sa tragi concluzii de cariera si management:

1. Este foarte bine sa incerci sa faci ceva care iti place – balerinii si balerinele, membrii orchestrei, toti pareau transpusi intr-o transa o data ce spectacolul a inceput, incercind sa dea tot ce e mai bun si sa traiasca muzica si fiorul artistic. Daca iti place ceea ce faci, nu mai simti oboseala, durerea, transpiratia si duci pina la capat orice dans nebun sau misiune imposibila – ma intrebam cum oare nu le dor picioarele pe balerinele lebadutze si cum de nu isi belesc gleznele, asa cum eu imi belesc glezna la orisice calcat strimb pe vreo scara. Si daca faci ceva ce iti place, vei primi si alt fel de remuneratie decit cea materiala, care inteleg ca este foarte mica in cazul balerinilor.

2. Oarecum legat de 1, orice ar fi ceea ce faci, fa-l cu convingere, cu bucurie, cu zimbetul pe buze. Dincolo de durere, de oboseala, balerinii si balerinele erau mereu cu zimbetul pe buze, in nici un moment nu am vazut altceva pe fata lor. A se compara cu vreo vaca de la ghiseul bancii unde vrei sa platesti o rata sau o factura, si care e plina de sictir si te trateaza ca si cum ti-ar face un mare favor – de cele mai multe ori ea stind pe scaun toata ziua pe un salariu mai mare decit al unei balerine. Am fost azi sa inmatriculez o masina, la sediul cel nou din Pipera al Directiei Regim Permise si Inmatriculari, sau cum s-o chema. Avea functionarul ala un sictir pe fata inimaginabil, o miscare cu incetinitorul, niste vorbe scoase incet printre dinti. Stiu, stiu, si functionarul de la permise, si cea de la banca se simt frustrati ca fac o munca de cacao si nu sunt mari directori. Well, mai intii, voi ati ales in mare masura calea, si doi la mina, chiar si o munca de ghiseu poate fi facuta cu zimbet si aducind bucurie oamenilor – ginditi-va domnule de la permise ca faceti un lucru bun pentru ca ajutati oamenii sa isi inmatriculeze masinile, si sa se bucure impreuna cu familiile de o plimbare in weekend.

3. Succesul vine numai cu munca, multa munca – la un anumit moment, lebadutzele balerine s-a aplecat si s-a vazut sudoarea pe spatele lor, sudoare curgind la fel ca si cea de le fruntile si piepturile taranilor care muncesc cimpul. Numai in Romania munca e devalorizata, si succesul se considera ca e valoros doar daca vine repede, peste noapte, prin smechereala si scurtatura, un succes obtinut prin multa munca nu e valabil, ca orice prost poate sa munceasca, numai noi suntem smecheri – trebuie sa recunosc ca si subsemnatul se gaseste uneori prins in logica asta, care un fel de tara genetica nationala….

4. Oamenii din spatele show-ului sunt si ei vitali pentru ca lucrurile sa mearga, si isi fac treaba foarte bine chiar daca nu primesc aplauzele si privirile publicului client in mod direct. Orchestra Operei a cintat extraordinar, asa ascunsa acolo in fanta de sub scena, dedesuptul protagonistilor si privirilor publicului. Oamenii au prestat un concert pe muzica lui Ceaikovski care ar fi fost demn de prima scena a Salii Palatului sau a Ateneului, la un loc cu marile orchestre ale lumii. Ei erau ascunsi luminii reflectoarelor, dar si-au facut treaba foarte bine, si tot cu zimbetul pe buze, cum am putut vedea tragind cu ochiul de pe locul foarte bun unde ma aflam. A se compara cu oamenii din back office intr-o banca, la operatiuni, la risc, sictiriti ca ei fac o munca naspa de negrisori in vreme ce oamenii din vinzari capata sau capatau pina mai deunazi toata atentia si bonusurile – ei bine, fara voi aia din vinzari nu ar avea ce sa vinda, si ar trebui sa va bucurati si voi ca prin acordarea unui credit, efectuarea platii, puteti sa faceti niste clienti fericiti.

Cam atit, as mai avea de povestit despre Festivalul Enescu, poate in niste posturi viitoare.

Am inceput de ceva vreme sa urmaresc blogul lui Radu Georgescu, anterprenorul de succes care a vindut un business de-al sau lui Microsoft, si am gasit acolo un articol despre spiritul american, care m-a trimis la un post de pe blogul lui Adrian Stanciu, alt om “inspirational” pe care l-am intilnit.

Exista acolo un anume elogiu al Americii, care poate fi discutabil, dar care contine un crud adevar: ” în America (și poate că e un fel de corolar al observației anterioare) toată lumea încearcă. Și dacă eșuează, încearcă din nou. Acolo nu ești cu adevărat adult dacă nu ai încercat ceva pe cont propriu și nu ești cu adevărat antreprenor dacă nu ai dat măcar odată faliment. Nu e nici o dramă și nici o rușine să dai faliment. E un preț de plătit pentru curajul de a încerca și societatea îți admiră mult mai mult curajul decât îți blamează eșecul. Dacă la europeni și încă și mai și la asiatici, eșecul e o dramă, pentru americani el e parte din viață și o ocazie de a aduna ceva experiență.”

Am legat aceasta idee de ceea ce exprimasem si eu anterior in post-urile despre antreprenori. Si am inceput sa caut o explicatie, pe care cred ca am gasit-o: romanilor le este extraordinar de frica de esec. Este undeva, inradacinat in mentalul nostru national, in gena, si intarit de educatie si devenire, ideea sau mai bine zis conceptul gresit de viata ca esecul este ceva ingrozitor si, in esenta, de evitat cu orice pret. Esecul este ceva intolerabil, care te tareaza pe viata, ceva de care fugim mincind pamintul si chiar atunci cind avem un esec, il imbracam in poleiala si il mistificam ca sa para altceva, eventual o mica victorie. Si atunci, vorba aceea: “cine nu risca, nu cistiga” – acesta ar fi un alt concept de viata, dar mai apropiat altor natii decit romanilor.

Ma intreb cit timp va lua acestui popor sa inteleaga ca esecul este doar o aminare a succesului. Alte natii spun: ai reusit – da-i inainte si continua, ai esuat – ridica-te si continua. La noi esecul atrage depresie, cadere in desuetudine, tristete si tragedie antica. De asta nici nu suntem inovativi, nici nu spargem tipare. Dar oare unde om fi pierdut aceasta perseverenta de a depasi esecurile in cautarea succeselor? Totusi, avem niste urmasi ai nostri care au pus bazele aviatiei – un domeniu care a fost dominat de multe esecuri pina cind s-a ajuns la performantele miraculoase ale aviatiei actuale. Vlaicu, Vuia, Coanda – nu se temeau de esecuri, care puteau insemna pierderea vietii, in cautarea aspiratiei de a zbura.

Si ce alte concepte gresite de viata putem gasi in jurul nostru, putem considera ca ne caracterizeaza?

Michael Jackson mi-a incintat copilaria, a fost prima vedeta a muzicii al carui fan am fost. Am trecut ulterior prin diverse alte etape, ca toti copii de virsta mea, perioada formatiilor gen Depeche Mode, Guns’N'Roses, apoi Aerosmith, descoperirea altor legende ale muzicii precum Rolling Stones, dar Michael Jackson a fost primul care m-a fermecat, primul star al muzicii care a declansat in mine pasiunea de a ii colecta albumele (pe disc de vinil si casete magnetice pe atunci), de a cauta un poster cu el si de a citi articolele din revistele de tineret care publicau ultimele stiri despre megastar (pe atunci nu descoperisem internetul).

Parul meu cret (in copilarie spre adolescenta) si tenul mai masliniu, ii faceau pe unii din familie sa ma asemuiasca cu Michael. Din pacate, la cele doua concerte ale lui din Romania, din 1992 si 1996, nu am fost prezent. In 1992, la un eveniment cu totul nou pentru Romania, nu am mers pentru ca eram un elev de gimnaziu care nu a indraznit sa ceara parintilor voia si banii pentru bilet, mai ales ca un astfel de concert era considerat ca “ar putea fi periculos”, se ingramadeste lumea, se face aglomeratie, sa nu cumva sa ma striveasca cineva, Doamne Fereste. In 1996 era anul examenului de facultate, ai mei cheltuisera bani pentru meditatii, nu era timp de concert pentru ca stateam cu burta pe carte.

Cu toate astea, Michael Jackson a continuat sa aiba un loc important in sufletul meu. Muzica lui m-a atins intr-un mod special. A fost unic in stilul sau de a cinta, nu a copiat pe nimeni, nu a cintat vreun gen muzical, genul lui muzical a fost michael jackson-ismul, daca pot zice asa. Pe de alta parte, el a influentat pe atitia altii dupa el, auzeam deunazi pe Jason Timberlake care recunostea ca a fost influentat de Michael. Ma simteam legat de el si datorita tulburarilor sale obsesiv compulsive, teama de boli si de infectare cu microbi (va amintiti momentul din 1992 cind spre disperarea lui Michael, Ion Iliescu a sarit sa ii stringa mina?), tulburari pe care le traiesc, pastrind proportiile, si eu.

Imi amintesc in mod distinct modul ireal in care dansa, si cum se transforma atunci cind se urca pe scena, din omul timid, sovaielnic, un adult imatur, un copil mare care in fapt, sufleteste nu s-a maturizat niciodata, se transforma spuneam intr-un miracol cintator, dansator, insulfind energie in toti spectatorii. In dictionarele lumii, poza lui este ilustratia pentru termenul “megastar”, a fost Zeul suprem al pop-ului, cum l-a numit Liz Taylor, un om controversat, ciudat, chinuit, care cred ca a suferit mult si a fost in fapt dureros de singur, dar care a reusit sa capete bucurie datorita bucuriei pe care o insufla pe scena celor care il urmareau si il aplaudau. De aceea, viata lui, pe rezultanta, a fost una frumoasa. A fost un artist complet, cum rar mai intilnesti, compunindu-si muzica, versurile si coregrafia. A fost un geniu al muzicii, spun asta fara nici o teama de a exagera.

Am aflat vestea mortii lui la radio in masina, vinerea trecuta dimineata, intr-o zi in care am avut un eveniment important al vietii mele, un eveniment care marcheaza un pas in plus in viata adulta, si am simtit cumva, in mod ciudat, ca o alta parte a copilariei mele a murit, a disparut de tot, si am plins, desi era o zi vesela pentru mine – am plins poate pentru prima data in ultimii aproape doi ani, ultima data fiind la moartea tatei. La radio era o avalansa de mesaje de la ascultatori, SMS-uri, mesaje verbale, blocind sistemele si reprezenind recorduri ale postului de radio. Un student din Regie povestea cum in tot caminul rasuna Michael Jackson. In toate magazinele in mall mai deunazi, rasunau cintecele sale. Paradoxal, disparitia sa l-a adus mult mai actual si mai prezent in sufletele si urechile noastre, pina mai deunazi nemaiinteresindu-se decit stirile de can-can despre ultimele extravagante ale megastarului.

Nu am sa intru in a comenta diversele speculatii in privinta mortii, si diversele coincidente, cum ar fi recenta innoire a contractului cu avocatul testamentar, stradania unei reveniri care sa il salveze de la datorii, dependentele de medicamente – fiind ultimele etape ale unei vieti ciudate si extravagante intre scandalurile de presupusa pedofilie, presupusa camera hiper-barica in care dormea, disputele legate de modul de concepere si paternitatea celor trei copii ai sai. Unii ar putea zice ca si-a simtit, prevestit si chiar grabit sfirsitul, n-am sa comentez nimic aici, pentru ca “De mortuis nil nisi bene” – despre cei morti, numai de bine.

Desi avem nevoie de Michael aici, probabil ca Dumnezeu a avut multa nevoie de el, a spus Steve Wonder la ceremonia de la Staples Center LA. Asa ne spunem de fiecare data cind moare un om care ne e drag, care este valoros si cu atit mai mult cu cit e o disparitie neasteptata, fulgeratoare. De fapt, toate mortile sunt neasteptate, chiar si in cazul unei morti anuntate, nu putem fi niciodata suficient de pregatiti. Azi ne despartim de Michael cel trupesc, cel cintator, dansator, copil-adult, alb-negru, dar cred ca amintirea lui nu va fi uitata, si un alt record de 58 de milioane de discuri vindute nu va mai fi atins. Se va putea odihni in pace, dupa ce furia mediatica de care a fugit toata viata (“I hate tabloids”) a insotit si zilele care au urmat dupa moartea sa de pe 25 iunie.

Am auzit un citat dragut zilele trecute, il scriu in Engleza, pentru calamburul aferent: “When the clouds are moving, Michael Jackson is moonwalking”. Michael, multumim pentru bucuria pe care ne-ai oferit-o – categoric, tu vei trai vesnic in sufletele noastre prin arta muzicii tale. Iar eu imi propun sa nu mai pierd nici un concert al vedetelor actuale si viitoare, atit pentru privilegiul de a trai un asfel de eveniment cit si de a ii vedea pe acesti oameni dotati care ne daruiesc din harul lor.

Michael Jackson, 1958-2009, RIP.

Postul meu despre grupul Paneuro a stirnit destul interes si comentarii (pastrind proportiile pentru un blog de familie sau de gasca, precum boldfrank.ro), inclusiv un mesaj din partea insusi a antreprenorului in discutie, domnul Zoltan Prosszer. Dinsul mi-a spus ceva simplu, scurt si cavaleresc, si anume: “Multumesc pentru atentia acordata. Am citit cele scrise si respect parerile dumneavoastra. Mult succes”.

Am stat mult si am reflectat dupa acest mesaj. E adevarat, oricine are dreptul sa aiba opinii, si sa considere ca opiniile sale sunt cele mai pertinente. Din perspectiva mea, ca fost corporate banker, mindru posesor a doua MBA-uri, sigur ca pot analiza cu destula seriozitate si aplecare neinduplecata demersurile si esecurile unei companii sau a alteia. Dar am avut vreodata initiativa si curajul de a incepe o aventura antreprenoriala pe cont propriu? Nu. Pus in situatiile pe care le-au trait antreprenorii romani, indeosebi in ultimul an, m-as fi descurcat oare mai bine decit Zoltan Prosser sau alt antreprenor care a cladit o afacere de la zero? Nu am de unde sa stiu, pentru ca nu am facut nici primul pas.

Consider ca nu oricine poate fi un bun antreprenor. Iti trebuie anumite date, anumite calitati, trasaturi, care pot fi o parte inascute, o parte dobindite prin educatie si devenire (e interesanta biografia lui Branson de la Virgin care povesteste cum mama lui il incuraja sa incerce tot felul de noi aventuri si il sustinea spunindu-i ca o sa ii reuseasca) si nu in ultimul rind, influentate si de formatie si profesie. De exemplu, sunt convins ca in cazul meu, anii petrecuti in corporate banking, cu obsesia de identificare si mitigare a riscurilor, au ucis orice urma de antreprenoriat din mine. Imi amintesc cum imediat dupa revolutie, tatal meu, Dumnezeu sa-l odihneasca, si-a tot dorit sa inceapa o mica afacere, in domeniul pe care il cunostea, dar tot oscilind intre riscurile financiare la care ar fi supus familia si analiza prea indelungata a situatiei, asa numita “paralysis through analysis”, cum o denumea profesorul meu de Marketing de la primul MBA, nu a mai apucat niciodata sa o faca.

Asadar putem fireste cu totii critica deciziile si erorile unui antreprenor sau ale altuia, de la umbra confortabila a salariilor noastre multumitoare, dar le datoram in mod clar respect pentru curajul si hotarirea de a incepe ceva ce noi nu avem curajul, ideea, pornirea sau pur-si-simplu menirea de a incepe. Iar antreprenorii privati sunt cei care sustin pina la urma economia oricarei tari, sunt cei care sustin platesc cu virf si indesat inovatiile fiscale de genul forfetarului lui Pogea, si sunt cei care, statistic, dau de lucru unui numar mult mai mare de oameni la nivel mondial decit megamultinationalele care sunt Dumnezeu-ul economiei, in mod eronat, pentru multi dintre noi. Jos palaria domnule Prozzser pentru curajul de a construi o afacere, jos palaria pentru viziunea Dvs, cu bune si rele, si nu in ultimul rind pentru tenacitate. Si acelasi salut il trimit si domnului Ciorcila, domnului Bultoc, domnului Sorescu, si atitor altor antreprenori curajosi si extraordinari. Chapeau!