Nu am mai scris de multa vreme pe acest blog. La birou, stress-ul si sarcinile sunt din ce in ce mai mari, deci ajung acasa tirziu si frint de oboseala, deci nu prea mai am nici energie sa postez si prefer sa petrec putinul timp liber impreuna cu cei dragi, sper ca nu o sa supere nimeni pe mine ca recunosc asta.

Incerc sa imi fac timp sa urmaresc campania electorala, pentru ca inca imi pasa de tara asta, si inca mai sper undeva intr-un coltisor ca se mai poate indrepta corabia Romania intr-o directie alta decit furtuna devastatoare. De ce mi-a fost teama, nu am scapat, o campanie electorala foarte isterica si nebuneasca, dar ultimele zile ajung la un nivel kafkian cu totul.

Am avut o speranta in urma dezbaterii de simbata Antonescu-Basescu. Dincolo de chestiunea de organizare, in care Basescu in mod dominator a incercat sa impuna regulile, ignorind faptul ca este egal tuturor celorlalti candidati, am intrezarit o sansa in prestatia lui Antonescu. Prezent in discutie, alert, de bun simt, a prezentat o alternativa de presedinte diferita de cea a marelui Zeus Basescu, autor al haosului continuu din ultimii 5 ani. Mi-am spus: poate ar fi bine sa avem un presedinte precum Antonescu. Daca iese Basescu sau Geoana, stim ce urmeaza: 5 ani de pictare multicolora (fie portocalie, fie rosie) a tuturor administratiilor de stat, ministere, prefecturi, regii autonome etc, de la sefi si pina la nivelul femeilor de serviciu si a soferilor, toti schimbati cu oamenii PDL-ului sau ai PSD-ului, si intr-un caz si altul, al partidului care se doreste unic (fie cu unul sau trei trandafiri), si care fura tot ceea ce se poate fura. Parca totusi pe perioada guvernului Tariceanu, nu am avut aceasta coloratura monocroma (sigur, unii pot zice ca este doar pentru ca PNL-ul nu a avut suficienti oameni pentru a popula toate structurile). Poate un presedinte de la partidul al treilea, partidul relativ outsider luptei celor doua partide-stat, ar pune putin echilibru si ar pune putin lucrurile la punct, ar crea o contrapondere, cu conditia sa fie un presedinte mediator, asa cum pledeaza Antonescu.

Show-ul de saptamina asta cu marea dezbatere m-a mihnit insa cu totul. Campania electorala are nevoie de dezbatere, am urmarit pina acum doar monologuri plicticoase, sa nu uitam ca Traian Basescu a cistigat alegerile in 2004 si drept urmare a prestatiei sale in dezbaterile cu ceilalti candidati si cu Nastase in turul 2. Si deodata, candidatii dornici pina acum de orice baie de public si multime, incep sa joace pe cucoanele pretioase, prin intermediul “staff-urilor de campanie” si sa isi negocieze participarea la show-ul dezbaterii, cu diverse conditii, ca sa fie formula in 2, in 3, in 5, in 7 sau in 12, sa fie unul sau trei moderatori, la TVR sau la Parlament etc, de parca ar uita de respectul pentru alegatori si de faptul ca atunci cind candidezi, trebuie sa iti asumi aparitiile in fata “actionariatului” tau. Radu Georgescu face o analogie interesanta intre o tara si o companie. Daca vrei sa devii Presedinte al Consiliului de Administratie a unei firme, trebuie sa de prezinti in fata actionarilor, sa incerci sa ii convingi, nu te poti baza doar pe bisericuta ta de sustinatori si pe planurile de fraudare a votarii.

Si mai interesanta e razgindirea de ultim moment, care a dus la anularea dezbaterii. Deci, s-a batut palma pe o anumite formula, in 5, cu anumiti moderatori, la locatia acceptata de toti, si deodata, din diverse motive, instrumentat de slugarnicia lui Alexandru Sassu in fata guzganului rozaliu sau din alt motiv, TVR propune o formula cu 7 candidati. Si atunci, 4 candidati din cei 5 isi iau jucariile si pleaca acasa. Indiferenti de faptul ca noi asteptam dezbaterea, ca eram curiosi sa vedem ce opinii au la setul de intrebari care ne rod (niste intrebari foarte bune avansate aici de ZF, legate de criza economica si nu numai), sau ca e o oportunitate de a convinge votanti in favoarea lor, si poate astfel sa scuteasca cheltuiala cu turul doi de scrutin, ei arata ca nu le pasa efectiv de alegatori, ca nu dau doi bani pe noi, pe “actionarii” la compania pe care doresc sa o conduca si gestioneze pe 5 ani de zile. E o lipsa de respect fara seaman, care pune capac intregii caricaturi de viata politica din ultimii doua zeci de ani. Mai mult, arata dispozitia si capacitatea candidatilor de a infrunta situatii neprevazute. In viata mereu apar situatii neprevazute, toti ne confruntam cu ele. Ne cheama seful la o sedinta unde ne intilnim neasteptat cu “dusmanul” nostru corporatist numarul unu, colegul din organizatie cu care nu ne intelegem deloc, si care prezinta ceva cu care nu suntem de acord in fata board-ului. Ce facem, ne luam jucariile si plecam? Oricare din acesti candidati, daca ajunge presedinte, si se intilneste la o reuniune internationala, in mod neasteptat, cu presedintele Ukrainei, care isi prezinta niste postere cu canalul Bistroe, sau cu Vladimir Voronin care acuza Romania de imixtiune in politica Moldovei – ce ar face? Si-ar lua staff-ul si jucarile si ar pleca la aeroport imediat? Da, nu sunt 5 ci sunt 7 candidati, asta e, ma regrupez si ma prezint cit pot eu mai bine.

Intre timp, am vazut liga mica – o confruntare decenta intre niste oameni care, vorba ceea, “nu stiu ce ii mina pe ei in lupta” dar totusi s-au straduit, sigur, si in goana dupa publicitate, sa apara in fata alegatorilor si sa spuna ceva interesant, dupa posibilitatile lor. O revelatie pentru mine a fost Remus Cernea – tuns, frezat si imbracat la costum, pus intr-unul din partidele politice majore, poate face o cariera politica frumoasa, intrucit are baze si idei bune.

Saptamina trecuta, leul se aprecia semnificativ, de la 4.27 pina la sub 4.20, in decuplare de restul economiilor din pietele emergente ale Europei Centrale si de Est si de asemenea in ciuda datelor proaste din economia SUA. Diversi dealeri au speculat pe marginea ideii ca BNR a intervenit in piata, iar motivul ar fi fost obtinerea unui curs cit mai mic pentru data de 1 Octombrie, care este data de referinta pentru stabilirea cursului ce va fi utilizat pentru plata accizelor pe parcursul anului viitor.
De luni, a inceput circul politic initiat de Basescu & Co si continuat de ceilalti, care a explodat ieri cu demisia ministrilor PSD, ceea ce a antrenat o depreciere a leului in care s-a pierdut ce s-a cistigat saptamina trecuta, si mai mult decit atit, ajungindu-se la un curs BNR anuntat astazi de 4.2782 RON pt 1 EUR, maximul ultimelor 6 luni
Mai mult, si dobinzile pe piata la lei s-au inflamat, crescind cu aproximativ 2 % p.a. fata de saptamina precedenta. Dar cui ii mai pasa de aceste evolutii nefavorabile si de efectele asupra activitatii economice? Intre timp in farmacii nu mai gasesti medicamente obisnuite precum Modafen sau Sinupret. Ma duce gindul la personajele alea de desen animat care se bat pentru o perna, care sa o ia, pina cind o rup cu fulgi cu tot si o distrug, nemaiavind ce sa isi imparta…

Graficul de mai jos cred ca e relevant. Atasez si comentariile analistilor unei banci straine…

VISTA_FOREX-ron011009

O idee buna de aplicat la semafor in Bucuresti

Aseara am fost la Balet, la Lacul Lebedelor, spectacol in cadrul Festivalului Enescu. Desi in general nu sunt mare fan al baletului (spre deosebire de muzica simfonica, care chiar imi place) si credeam ca o sa ma plictisesc de moarte, precum cocosul din bancul ala care zicea, vorba ceea: “aahh, ce plictiseala…” in fapt am constatat cu surprindere ca nu m-am plictisit deloc, si ca in fapt mi-a placut mai mult decit ma asteptam.

Nu am de gind sa scriu o cronica de spectacol, departe de mine gindul de a transforma blogul in asa ceva, dar vreau sa surprind citeva constatari ca lectii de viata profesionala pe care le-am desprins, surprinzator, din acest spectacol de balet, si pe care ar fi bine sa la constientizeze oricine, si mai cu seama populatia Romanicii in marea ei vastitate. Stiu ca s-ar putea ca un spectacol de balet sa nu fie pe target-ul majoritatii populatiei, dar am fost surprins ca pina si din arta poti sa tragi concluzii de cariera si management:

1. Este foarte bine sa incerci sa faci ceva care iti place – balerinii si balerinele, membrii orchestrei, toti pareau transpusi intr-o transa o data ce spectacolul a inceput, incercind sa dea tot ce e mai bun si sa traiasca muzica si fiorul artistic. Daca iti place ceea ce faci, nu mai simti oboseala, durerea, transpiratia si duci pina la capat orice dans nebun sau misiune imposibila – ma intrebam cum oare nu le dor picioarele pe balerinele lebadutze si cum de nu isi belesc gleznele, asa cum eu imi belesc glezna la orisice calcat strimb pe vreo scara. Si daca faci ceva ce iti place, vei primi si alt fel de remuneratie decit cea materiala, care inteleg ca este foarte mica in cazul balerinilor.

2. Oarecum legat de 1, orice ar fi ceea ce faci, fa-l cu convingere, cu bucurie, cu zimbetul pe buze. Dincolo de durere, de oboseala, balerinii si balerinele erau mereu cu zimbetul pe buze, in nici un moment nu am vazut altceva pe fata lor. A se compara cu vreo vaca de la ghiseul bancii unde vrei sa platesti o rata sau o factura, si care e plina de sictir si te trateaza ca si cum ti-ar face un mare favor – de cele mai multe ori ea stind pe scaun toata ziua pe un salariu mai mare decit al unei balerine. Am fost azi sa inmatriculez o masina, la sediul cel nou din Pipera al Directiei Regim Permise si Inmatriculari, sau cum s-o chema. Avea functionarul ala un sictir pe fata inimaginabil, o miscare cu incetinitorul, niste vorbe scoase incet printre dinti. Stiu, stiu, si functionarul de la permise, si cea de la banca se simt frustrati ca fac o munca de cacao si nu sunt mari directori. Well, mai intii, voi ati ales in mare masura calea, si doi la mina, chiar si o munca de ghiseu poate fi facuta cu zimbet si aducind bucurie oamenilor – ginditi-va domnule de la permise ca faceti un lucru bun pentru ca ajutati oamenii sa isi inmatriculeze masinile, si sa se bucure impreuna cu familiile de o plimbare in weekend.

3. Succesul vine numai cu munca, multa munca – la un anumit moment, lebadutzele balerine s-a aplecat si s-a vazut sudoarea pe spatele lor, sudoare curgind la fel ca si cea de le fruntile si piepturile taranilor care muncesc cimpul. Numai in Romania munca e devalorizata, si succesul se considera ca e valoros doar daca vine repede, peste noapte, prin smechereala si scurtatura, un succes obtinut prin multa munca nu e valabil, ca orice prost poate sa munceasca, numai noi suntem smecheri – trebuie sa recunosc ca si subsemnatul se gaseste uneori prins in logica asta, care un fel de tara genetica nationala….

4. Oamenii din spatele show-ului sunt si ei vitali pentru ca lucrurile sa mearga, si isi fac treaba foarte bine chiar daca nu primesc aplauzele si privirile publicului client in mod direct. Orchestra Operei a cintat extraordinar, asa ascunsa acolo in fanta de sub scena, dedesuptul protagonistilor si privirilor publicului. Oamenii au prestat un concert pe muzica lui Ceaikovski care ar fi fost demn de prima scena a Salii Palatului sau a Ateneului, la un loc cu marile orchestre ale lumii. Ei erau ascunsi luminii reflectoarelor, dar si-au facut treaba foarte bine, si tot cu zimbetul pe buze, cum am putut vedea tragind cu ochiul de pe locul foarte bun unde ma aflam. A se compara cu oamenii din back office intr-o banca, la operatiuni, la risc, sictiriti ca ei fac o munca naspa de negrisori in vreme ce oamenii din vinzari capata sau capatau pina mai deunazi toata atentia si bonusurile – ei bine, fara voi aia din vinzari nu ar avea ce sa vinda, si ar trebui sa va bucurati si voi ca prin acordarea unui credit, efectuarea platii, puteti sa faceti niste clienti fericiti.

Cam atit, as mai avea de povestit despre Festivalul Enescu, poate in niste posturi viitoare.

Am inceput de ceva vreme sa urmaresc blogul lui Radu Georgescu, anterprenorul de succes care a vindut un business de-al sau lui Microsoft, si am gasit acolo un articol despre spiritul american, care m-a trimis la un post de pe blogul lui Adrian Stanciu, alt om “inspirational” pe care l-am intilnit.

Exista acolo un anume elogiu al Americii, care poate fi discutabil, dar care contine un crud adevar: ” în America (și poate că e un fel de corolar al observației anterioare) toată lumea încearcă. Și dacă eșuează, încearcă din nou. Acolo nu ești cu adevărat adult dacă nu ai încercat ceva pe cont propriu și nu ești cu adevărat antreprenor dacă nu ai dat măcar odată faliment. Nu e nici o dramă și nici o rușine să dai faliment. E un preț de plătit pentru curajul de a încerca și societatea îți admiră mult mai mult curajul decât îți blamează eșecul. Dacă la europeni și încă și mai și la asiatici, eșecul e o dramă, pentru americani el e parte din viață și o ocazie de a aduna ceva experiență.”

Am legat aceasta idee de ceea ce exprimasem si eu anterior in post-urile despre antreprenori. Si am inceput sa caut o explicatie, pe care cred ca am gasit-o: romanilor le este extraordinar de frica de esec. Este undeva, inradacinat in mentalul nostru national, in gena, si intarit de educatie si devenire, ideea sau mai bine zis conceptul gresit de viata ca esecul este ceva ingrozitor si, in esenta, de evitat cu orice pret. Esecul este ceva intolerabil, care te tareaza pe viata, ceva de care fugim mincind pamintul si chiar atunci cind avem un esec, il imbracam in poleiala si il mistificam ca sa para altceva, eventual o mica victorie. Si atunci, vorba aceea: “cine nu risca, nu cistiga” – acesta ar fi un alt concept de viata, dar mai apropiat altor natii decit romanilor.

Ma intreb cit timp va lua acestui popor sa inteleaga ca esecul este doar o aminare a succesului. Alte natii spun: ai reusit – da-i inainte si continua, ai esuat – ridica-te si continua. La noi esecul atrage depresie, cadere in desuetudine, tristete si tragedie antica. De asta nici nu suntem inovativi, nici nu spargem tipare. Dar oare unde om fi pierdut aceasta perseverenta de a depasi esecurile in cautarea succeselor? Totusi, avem niste urmasi ai nostri care au pus bazele aviatiei – un domeniu care a fost dominat de multe esecuri pina cind s-a ajuns la performantele miraculoase ale aviatiei actuale. Vlaicu, Vuia, Coanda – nu se temeau de esecuri, care puteau insemna pierderea vietii, in cautarea aspiratiei de a zbura.

Si ce alte concepte gresite de viata putem gasi in jurul nostru, putem considera ca ne caracterizeaza?

Michael Jackson mi-a incintat copilaria, a fost prima vedeta a muzicii al carui fan am fost. Am trecut ulterior prin diverse alte etape, ca toti copii de virsta mea, perioada formatiilor gen Depeche Mode, Guns’N'Roses, apoi Aerosmith, descoperirea altor legende ale muzicii precum Rolling Stones, dar Michael Jackson a fost primul care m-a fermecat, primul star al muzicii care a declansat in mine pasiunea de a ii colecta albumele (pe disc de vinil si casete magnetice pe atunci), de a cauta un poster cu el si de a citi articolele din revistele de tineret care publicau ultimele stiri despre megastar (pe atunci nu descoperisem internetul).

Parul meu cret (in copilarie spre adolescenta) si tenul mai masliniu, ii faceau pe unii din familie sa ma asemuiasca cu Michael. Din pacate, la cele doua concerte ale lui din Romania, din 1992 si 1996, nu am fost prezent. In 1992, la un eveniment cu totul nou pentru Romania, nu am mers pentru ca eram un elev de gimnaziu care nu a indraznit sa ceara parintilor voia si banii pentru bilet, mai ales ca un astfel de concert era considerat ca “ar putea fi periculos”, se ingramadeste lumea, se face aglomeratie, sa nu cumva sa ma striveasca cineva, Doamne Fereste. In 1996 era anul examenului de facultate, ai mei cheltuisera bani pentru meditatii, nu era timp de concert pentru ca stateam cu burta pe carte.

Cu toate astea, Michael Jackson a continuat sa aiba un loc important in sufletul meu. Muzica lui m-a atins intr-un mod special. A fost unic in stilul sau de a cinta, nu a copiat pe nimeni, nu a cintat vreun gen muzical, genul lui muzical a fost michael jackson-ismul, daca pot zice asa. Pe de alta parte, el a influentat pe atitia altii dupa el, auzeam deunazi pe Jason Timberlake care recunostea ca a fost influentat de Michael. Ma simteam legat de el si datorita tulburarilor sale obsesiv compulsive, teama de boli si de infectare cu microbi (va amintiti momentul din 1992 cind spre disperarea lui Michael, Ion Iliescu a sarit sa ii stringa mina?), tulburari pe care le traiesc, pastrind proportiile, si eu.

Imi amintesc in mod distinct modul ireal in care dansa, si cum se transforma atunci cind se urca pe scena, din omul timid, sovaielnic, un adult imatur, un copil mare care in fapt, sufleteste nu s-a maturizat niciodata, se transforma spuneam intr-un miracol cintator, dansator, insulfind energie in toti spectatorii. In dictionarele lumii, poza lui este ilustratia pentru termenul “megastar”, a fost Zeul suprem al pop-ului, cum l-a numit Liz Taylor, un om controversat, ciudat, chinuit, care cred ca a suferit mult si a fost in fapt dureros de singur, dar care a reusit sa capete bucurie datorita bucuriei pe care o insufla pe scena celor care il urmareau si il aplaudau. De aceea, viata lui, pe rezultanta, a fost una frumoasa. A fost un artist complet, cum rar mai intilnesti, compunindu-si muzica, versurile si coregrafia. A fost un geniu al muzicii, spun asta fara nici o teama de a exagera.

Am aflat vestea mortii lui la radio in masina, vinerea trecuta dimineata, intr-o zi in care am avut un eveniment important al vietii mele, un eveniment care marcheaza un pas in plus in viata adulta, si am simtit cumva, in mod ciudat, ca o alta parte a copilariei mele a murit, a disparut de tot, si am plins, desi era o zi vesela pentru mine – am plins poate pentru prima data in ultimii aproape doi ani, ultima data fiind la moartea tatei. La radio era o avalansa de mesaje de la ascultatori, SMS-uri, mesaje verbale, blocind sistemele si reprezenind recorduri ale postului de radio. Un student din Regie povestea cum in tot caminul rasuna Michael Jackson. In toate magazinele in mall mai deunazi, rasunau cintecele sale. Paradoxal, disparitia sa l-a adus mult mai actual si mai prezent in sufletele si urechile noastre, pina mai deunazi nemaiinteresindu-se decit stirile de can-can despre ultimele extravagante ale megastarului.

Nu am sa intru in a comenta diversele speculatii in privinta mortii, si diversele coincidente, cum ar fi recenta innoire a contractului cu avocatul testamentar, stradania unei reveniri care sa il salveze de la datorii, dependentele de medicamente – fiind ultimele etape ale unei vieti ciudate si extravagante intre scandalurile de presupusa pedofilie, presupusa camera hiper-barica in care dormea, disputele legate de modul de concepere si paternitatea celor trei copii ai sai. Unii ar putea zice ca si-a simtit, prevestit si chiar grabit sfirsitul, n-am sa comentez nimic aici, pentru ca “De mortuis nil nisi bene” – despre cei morti, numai de bine.

Desi avem nevoie de Michael aici, probabil ca Dumnezeu a avut multa nevoie de el, a spus Steve Wonder la ceremonia de la Staples Center LA. Asa ne spunem de fiecare data cind moare un om care ne e drag, care este valoros si cu atit mai mult cu cit e o disparitie neasteptata, fulgeratoare. De fapt, toate mortile sunt neasteptate, chiar si in cazul unei morti anuntate, nu putem fi niciodata suficient de pregatiti. Azi ne despartim de Michael cel trupesc, cel cintator, dansator, copil-adult, alb-negru, dar cred ca amintirea lui nu va fi uitata, si un alt record de 58 de milioane de discuri vindute nu va mai fi atins. Se va putea odihni in pace, dupa ce furia mediatica de care a fugit toata viata (“I hate tabloids”) a insotit si zilele care au urmat dupa moartea sa de pe 25 iunie.

Am auzit un citat dragut zilele trecute, il scriu in Engleza, pentru calamburul aferent: “When the clouds are moving, Michael Jackson is moonwalking”. Michael, multumim pentru bucuria pe care ne-ai oferit-o – categoric, tu vei trai vesnic in sufletele noastre prin arta muzicii tale. Iar eu imi propun sa nu mai pierd nici un concert al vedetelor actuale si viitoare, atit pentru privilegiul de a trai un asfel de eveniment cit si de a ii vedea pe acesti oameni dotati care ne daruiesc din harul lor.

Michael Jackson, 1958-2009, RIP.

Postul meu despre grupul Paneuro a stirnit destul interes si comentarii (pastrind proportiile pentru un blog de familie sau de gasca, precum boldfrank.ro), inclusiv un mesaj din partea insusi a antreprenorului in discutie, domnul Zoltan Prosszer. Dinsul mi-a spus ceva simplu, scurt si cavaleresc, si anume: “Multumesc pentru atentia acordata. Am citit cele scrise si respect parerile dumneavoastra. Mult succes”.

Am stat mult si am reflectat dupa acest mesaj. E adevarat, oricine are dreptul sa aiba opinii, si sa considere ca opiniile sale sunt cele mai pertinente. Din perspectiva mea, ca fost corporate banker, mindru posesor a doua MBA-uri, sigur ca pot analiza cu destula seriozitate si aplecare neinduplecata demersurile si esecurile unei companii sau a alteia. Dar am avut vreodata initiativa si curajul de a incepe o aventura antreprenoriala pe cont propriu? Nu. Pus in situatiile pe care le-au trait antreprenorii romani, indeosebi in ultimul an, m-as fi descurcat oare mai bine decit Zoltan Prosser sau alt antreprenor care a cladit o afacere de la zero? Nu am de unde sa stiu, pentru ca nu am facut nici primul pas.

Consider ca nu oricine poate fi un bun antreprenor. Iti trebuie anumite date, anumite calitati, trasaturi, care pot fi o parte inascute, o parte dobindite prin educatie si devenire (e interesanta biografia lui Branson de la Virgin care povesteste cum mama lui il incuraja sa incerce tot felul de noi aventuri si il sustinea spunindu-i ca o sa ii reuseasca) si nu in ultimul rind, influentate si de formatie si profesie. De exemplu, sunt convins ca in cazul meu, anii petrecuti in corporate banking, cu obsesia de identificare si mitigare a riscurilor, au ucis orice urma de antreprenoriat din mine. Imi amintesc cum imediat dupa revolutie, tatal meu, Dumnezeu sa-l odihneasca, si-a tot dorit sa inceapa o mica afacere, in domeniul pe care il cunostea, dar tot oscilind intre riscurile financiare la care ar fi supus familia si analiza prea indelungata a situatiei, asa numita “paralysis through analysis”, cum o denumea profesorul meu de Marketing de la primul MBA, nu a mai apucat niciodata sa o faca.

Asadar putem fireste cu totii critica deciziile si erorile unui antreprenor sau ale altuia, de la umbra confortabila a salariilor noastre multumitoare, dar le datoram in mod clar respect pentru curajul si hotarirea de a incepe ceva ce noi nu avem curajul, ideea, pornirea sau pur-si-simplu menirea de a incepe. Iar antreprenorii privati sunt cei care sustin pina la urma economia oricarei tari, sunt cei care sustin platesc cu virf si indesat inovatiile fiscale de genul forfetarului lui Pogea, si sunt cei care, statistic, dau de lucru unui numar mult mai mare de oameni la nivel mondial decit megamultinationalele care sunt Dumnezeu-ul economiei, in mod eronat, pentru multi dintre noi. Jos palaria domnule Prozzser pentru curajul de a construi o afacere, jos palaria pentru viziunea Dvs, cu bune si rele, si nu in ultimul rind pentru tenacitate. Si acelasi salut il trimit si domnului Ciorcila, domnului Bultoc, domnului Sorescu, si atitor altor antreprenori curajosi si extraordinari. Chapeau!

Alaltaieri seara coboram pe scarile blocului, ma duceam in oras sa ma intilnesc cu niste prieteni. La etajul 3, o doamna pensionara stropea cu un spray-stropitoare plantele de pe holul blocului (la etajul 3 este un adevarat mini-ecosistem de tip jungla luxurianta).

Cind m-a vazut, probabil speriata de tenul meu mai masliniu, pravalirea navalnica pe scari (intirziasem la intilnirea din oras) si faptul ca tineam in mina un bidon de 5 litri de apa plata, cu pietricele pe fund (este popicul pe care il pun pe locul de parcare ca sa arat ca e loc concesionat legal, platit la primarie si nu ar trebui ocupat iarna), a intrat repede in apartament.

Apartamentul unde sta doamna respectiva este un apartament unde pe vremuri, cind eram copil, stateau un domn si o doamna, sot si sotie, de etnie maghara, sa le zicem Ghiuri si Ghizi, prieteni cu parintii mei.

Ceea ce m-a frapat este ca desi Ghiuri si Ghizi au plecat de mult din acel apartament (saraca doamna Ghizi a murit dupa o suferinta grea, iar Ghiuri ramas singur a vindut apartamentul si a plecat inapoi in Transilvania, undeva pe linga Beius de unde erau ei de fel), totusi din interiorul apartamentului venea acelasi miros placut ca si atunci cind, copil fiind, mergeam in vizita la ei, cu diverse pretexte. Stiti ca sunt diverse case care au mirosurile lor proprii, fara a fi neplacute – nu ma refer la mirosul de casa de om batrin sau de ciine. Era un miros pe care nu pot sa il descriu, poate ca era un amestec intre miresemele prajiturilor unguresti pe care le facea Ghizi, leventica pusa anti molii, parfumul lemnului de la ramele tablourilor din familie pe care le aveau pe pereti, sau pur-si-simplu mirosul coloniei ieftine de musc a lui Ghiuri sau mirosul pielii lui Ghizi si a cremei de miini si fata pe care o folosea.

De exemplu, se intimpla sa ne dea drumul mai devreme de la scoala, si eu sa vin spre casa pe alt drum decit cel pe care mergea bona sa ma ia de la scoala (da, am fost copil unic la parinti, cocolosit, cu bona pina la o virsta rusinos de alintata – bine, nu era doar bona, ajuta si cu gatit, cu mincare, cu calcat, cu diverse prin casa). Ajuns acasa, usa la apartamentul meu era inchisa, si hop, eu ma afisam la usa la Ghiuri si Ghizi, mereu deschisa, sunam la usa, Ghizi striga, intra, e deschis, si in mod invariabil, avea niste prajituri din acelea ardelenesti-unguresti, pline de crema, extraordinar de dulci, sa iti lingi degetele.

Dupa o ghiftuiala cu prajituri, cind tocmai imi lingeam degetele, aparea si bona, statea si ea la o taclala mica cu Ghizi cit ma uitam eu putin la televizor la bulgari si plecam acasa, citeva etaje mai sus, intrebindu-ma ce prajitura va mai face Ghizi miine.

Ghiuri era tocmit de tatal meu pe post de Mos Nicolae si Mos Gerila/Craciun. Eu suspectam de multa vreme ca nu exista Mosii respectivi, si aveam niste supozitii privind implicarea unor vecini, insa desfasuram o adevarata munca detectivistica ca sa deconspir intreaga tarasenie. Si intr-un an imi amintesc ca de Mos Niculae, in seara de mos, la Ghiuri si Ghizi a avut loc una din acele placute aventurii ale vietii la bloc, si anume o teava sparta si o inundatie.

Tata se dusese si el la Ghiuri si Ghizi sa ajute la rezolvarea problemei, si in graba, Ghiuri a reusit sa vina sa aduca cadourile si sa le lase la ghetutele mele – eu l-am vazut in obscuritate pe gaura cheii, si mai mult, mi-am confirmat identitatea reala a Mosului prin faptul ca jocul Optik Kabinet 80 (vi-l mai amintiti?) era putin ud pe cutie – aha! am zis eu, era ud pt ca era de la Ghiuri care avusese inundatie!!!

Mirosul placut venit din apartamentul lui Ghiuri si Ghizi mi-a stirnit o nostalgie placut-dureroasa, dupa ei doi, dupa vremurile acelea fara griji si dupa o lume intreaga care a disparut o data cu maturizarea mea intirziata si treptata. Interesant cum exista si un miros al amintirilor – voi aveti astfel de amintiri cu parfumuri si miresme ale trecutului?

Exista momente in viata cind amintirile constituie singura certitudine a fericirii.

In Romania totul se privatizeaza. Sanatatea se privatizeaza, avem clinici private unde platim bani grei pentru un zimbet si un pat curat, nu neaparat pentru servicii medicale mai bune – desi cotizam la greu din salarii la asigurarile de sanatate. Siguranta, securitatea, paza si protectia se privatizeaza – vezi echipajele BGS si ale atitor altor firme de paza si protectie prezente mai peste tot, si capabile sa aiba un acces mai direct si rapid daca e nevoie la echipele speciale de mascati ai Politiei. Cind spun se privatizeaza, ma refer la servicii si sisteme pentru care platim sau cotizam la Stat, si acesta ar trebui sa le gestioneze, dar gradual trec intr-o zona unde ingroasa profiturile unor buzunare private, dupa principiul atit de cunoscut prin care PPP (Public-Private Partnership) inseamna de fapt Public Funding, Private Profit…

Mai nou si legea si regulile de circulatie s-au privatizat. Probabil ca mai toti ati auzit despre povestea radarelor private. Diversi “baieti destepti”, speculind diverse oportunitati in legislatie, au instalat in o serie de localitati, in asociere cu primariile locale, radare private, impartind banii intre societatile comerciale si primarii si mai putin cu Politia Rutiera.

Mai nou, se generalizeza in Bucuresti povestea cu masinile ridicate pentru parcare neregulamentara, si returnate numai dupa plata unor sume care in total (amenda plus taxa de ridicare plus taxa de depozitare) depasesc salariul mediu pe economie. Asta in conditiile in care multe din ridicari sunt abuzive, si in conditiile in care Primariile nu si-au facut treaba de a asigura parcarile subterane, terestre, supraterane, aeriene sau cum or fi, unde sa putem parca legal masinile. In Spania, orice comuna mai rasarita are un parcaj subteran in centrul sau. La noi, sunt zone intregi in care nu exista locuri legale de parcare, primariile au dat in nestire autorizatii de constructie pentru cladiri de birouri (alti bani pentru “baieti destepti”) fara sa se gindeasca la impactul dpdv al infrastructurii, la lipsa locurilor de parcare aferente masinilor care aduc oameni la acele birouri.

Inteleg sa spunem ridicarea masinilor parcate neregulamentar din zona magazinului Unirea, unde exista parcarea supraterana privata realizata de Colonelul Avramescu, cinste lui (care, apropo, a costat 5 milioane de EUR nu 20 de milioane precum proiectele atomice ale aerianului Oparescu). Dar in alte zone efectiv nu exista alternativa decit de a parca pe marginea drumului. Poate cineva, cu salariul sub media pe economie, are o urgenta si trebuie sa mearga cu masina sa, o Dacie berlina veche, pina intr-un anume loc, de exemplu sa isi duca o ruda la spitalul Universitar, cel atit de perfect organizat de aerianul Oparescu. Lasa masina si el unde apuca, ca deh, parcare canci. 5 minute cit duce pacientul la camera de garda, pac, i se ridica masina si e pus sa plateasca salariul pe aproape 2 luni.

In fapt, edililor li se rupe de respectarea legii sau de eliberarea trotuarelor pentru pietoni. E doar o cale de a baga niste bani in buzunarele unor oameni de afaceri prieteni, si care sa cotizeze la rindul lor la diverse campanii electorale. Initial tovarasul Ontanu, cel care i-a dat Piata Obor aproape gratis lui Popoviciu pentru ca acesta sa mai traga un mall a inceput, a urmat Negoita cel reales aproape prin majoritate. Echipajele de ridicare a masinilor s-au afirmat prin profesionalismul lor – a se vedea aici. Ma intreb cum s-a rezolvat tarasenia, ma indoiesc ca firma de ridicari avea asigurare incheiata care sa acopere aceste incidente, ca doar o asigurare profesionista ar minca din profitul obtinut din banii luati de la fraieri.

Mai nou, s-a alaturat si cel mai vertical primar, cavalerul luptei neinfricate impotriva rechinilor imobiliari, cum s-a autodeclarat, uitind ca el a dat avizul pentru proiectul de linga Catedrala Catolica, proiect al carui aviz a fost suspendat de justitie (alta poveste incredibila aici, poate o detaliez alta data). Dixit domnul Chiliman: nu am vrut sa trec la astfel de masuri inainte de a asigura parcari pentru toata lumea, dar am decis sa o fac pentru a rezolva acele probleme cu masinile care sunt parcate pe trecerile de pietoni sau blocheaza trotuarele.

Vezi sa nu. Am fost martor la niste scene incredibile, ca trecator cu masina printr-o zona din sectorul 1. Intr-un desant demn de un adevarat razboi de cucerire, probabil acel razboi de cucerire care lipseste cu desavirsire din istoria noastra nationala de frustrati, firma de ridicari de la sectorul 1, cu camioane noi noute si scumpe Volvo portocalii, atacase un grup de masini parcate in zona ASE-ului, insotiti de echipajele Politiei Comunitare, echipate cu veste din alea groase precum cele pe care le vedem in filmele americane. Masinile acelea erau parcate, intr-adevar pe carosabil, insa nu exista nici un semn de oprirea/stationarea interzisa, si de fapt acolo se parcase de cind lumea, fiind o zona mai larga a soselei, si unde masinile parcate nu incomodau traficul. Atit cei de la ridicari cit si politistii comunitari se aruncau asupra masinilor parcate ca niste lupi posedati, sarind imediat sa le pozeze, sa le inconjoare cu sfoara (cica sigilare). Vreo doi trei nefericiti sosisera la automobile insa nu au primit nici un fel de mila sau intelegere, de genul aplicarii doar a amenzii – nuuu, masinile le-au fost ridicate fara drept de replica, ca deh, firma trebuie sa incaseze taxa de ridicare si taxa de depozitare ca sa plateasca ratele la Volvo-urile noi portocalii…

In zona Victoriei, la fel, dintr-o zona unde nu sunt semne de oprirea/stationarea interzisa le-au fost ridicate toate masinile locatarilor din niste blocuri care nu aveau alte varianta sau alt loc unde sa isi parcheze masinile…. si daca cineva avea masina parcata si era plecat la un curs in strainatate, sa zicem, sau bolnav la spital – ghinion: cica dupa 30 de zile daca nu sunt revendicate masinile devin proprietatea Primariei in mod automat – pai cum e aia cu dreptul la proprietate si protectia proprietatii, garantata chipurile prin constitutie?

Mie mi se pare ca nu e mare distinctie intre modul asta de colectare a banilor de la fraierii de noi si cel al unui hoti care imi baga mina in buzunar dupa portofel. Oare cite mai trebuie sa inghitim si cit timp va mai trece pina cind vom inceta sa mai fim luati de fraieri?

Dincolo de titlul de mai sus care poate trimite la filmul “The Pursuit of Happiness” (In cautarea fericirii) cu Will Smith, un film de altfel foarte bun si emotionant, as vrea sa va rog sa faceti un exercitiu de imaginatie si sa incercati sa va amintiti un moment din viata voastra cind v-ati simtit cu adevarat fericiti. Nu multumiti, nu satisfacuti, nu usurati, bucurosi, veseli sau impliniti, ci FERICITI.

Ati putea mentiona momentul cind ati intrat la facultate, o reusita pe care v-ati dorit-o foarte tare. As zice ca e mai degraba satisfactie, usurare, multumire, poate o anume doza de fericire, dar nu cred ca este fericirea in sensul ei cel mai adevarat.

Eu imi amintesc in mod distinct vreo trei momente din viata mea cind am fost fericit. Dincolo insa de exemplele mele, cred ca e mai relevant cel furnizat de o cunostinta de-a mea, care descrie singurul moment de fericire din viata sa fiind contemplarea unui apus de soare, din masina care statea la coada la semafor, avindu-si alaturi fiica adolescenta – e vorba de un moment in care si-a simtit sufletul inundat de o senzatie de caldura, de impacare, de fericire si de bucurie de sa-ti iesi din piele, senzatie care nu putea si nu poate fi explicata in mod rational. Acesta cred eu ca e un bun exemplu al bobitelor de fericire, care sunt vai, atit de rare si se lasa atit de greu asteptate.

Dar este oare bine, este necesar, este firesc sa asteptam si sa dorim atit de mult momentele de fericire? Ele sunt atit de rare si simple, pot fi simple clipe, si noi alergam atit de mult si in zadar dupa ele… Inclin sa cred ca modelul actual de viata si civilizatie care prin modelele create, prin filme (inclusiv de genul celui mentionat la inceput), prin religie si educatie, ne face sa ne dorim atit de mult sa fim fericiti, cu incrincenare, cu disperare, cu furie, acest model asadar este unul gresit. Aplicind acest model, asa cum spune Alice Germain, “Atât de mult aşteptăm ca viaţa să ne dea fericirea, încât uneori ne trece viaţa aşteptând-o. Existenţa noastră pare a fi spaţiu gol, o pagină albă, pe care ar trebui să o umplem cu fericire. Suntem condamnaţi să încercăm a obţine acest Graal, de la care aşteptăm o bucurie durabilă.”

Si asa incepem sa alergam spre diverse surogate de fericire, din prisma sinonimelor aproximative prezentate la inceput, care in sine ne indeparteaza mai mult de adevaratul Graal al fericirii: vrem o casa cu curte, o masina scumpa, niste copii ideali si perfecti, tot felul de lucruri asupra carora vrem sa avem controlul si care ne incarca si mai mult de griji, culminind cu grija de a fi fericit. Si uitam esentialul: principalul element al fericirii autentice este lipsa anxietatii, sau mai pe intelesul tuturor, lipsa de griji….

Iar modelul in care suntem crescuti de a fugi dupa fericire, ne face sa botezam ca fiind nefericire, tot ceea ce este in afara bobitelor de fericire, adica mai toata zona cenusie a vietii autentice, intre alb si negru, cu stress, cu nenorociri, cu “esecuri si succesuri” , ezitari si lipsuri – dar o zona, vai, atit de vie si reala! Nefericirea este dupa mine un termen total subiectiv, care porneste mai ales din subiectivitatea noastra de a ne considera nefericiti in special din perspectiva aplicarii unor comparatii intre ce suntem si ce am vrea sa fim, chestiune despre care am mai scris.

A nu se face insa confuzia intre subiectiva nefericire, si starile ei adiacente, tristetea si depresia. Tristetea as zice ca e un sentiment real, care provine adesea dintr-o pierdere, fie ca poate fi doliu, pierderea cuiva drag, sau pierderea unor capacitati personale, sau tristetea in fata amintirii unor momente care par sa fie singura certitudine a fericirii, momente care insa, vai mie, nu se mai pot repeta… Depresia este deja o stare de boala, o suferinta, care cere tratament medical. Din pacate insa, odata ajuns in depresie, omul nu capata de regula decit cel mult tratament medicamentos, nu cognitiv, iar antidepresivele nu fac decit sa induca o anumita desensibilizare, nepasare, purtindu-l mai departe de viata cea autentica.